Marele luptător anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu – omagiat la Alba Iulia si Cluj-Napoca. Citeşte şi află astfel extraordinara lui poveste de viaţă şi de moarte

Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu a organizat, astăzi (joi-nn), în incinta Bibliotecii Centrală Universitară “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, dezbaterea deschisă “Suferinţă şi demnitate – repere ale identităţii româneşti”, la care au luat parte peste 100 de clujeni.
 
Aceştia, alături de Coriolan Baciu (Preşedintele Fundaţiei I.G. Ogoranu) au promis să ia atitudine şi să depună mărturie pentru generaţia de sacrificiu a anilor 1920 şi despre rezistenţa anticomunistă din munţi, de fiecare dată când Institutul pentru Studierea Crimelor Comunismului şi Institutul pentru Studierea Holocaustului încearcă să decredibilizeze imaginea lui Ogoranu şi a lui Valeriu Gafencu, “pentru că acest acte este o palmă şi o ofensă la adresa acestor eroi ai neamului”.
În cadrul conferinţei au fost vizionate şi mărturiile lui Ilie Tudor (fost deţinut politic) şi Nicolae Purcărea despre Mişcarea Legionară şi torturile suferite de membrii acestei mişcări în temniţele comuniste.
Prof dr docent Ioan Grecu (din reţeaua de sprijin a lui Ion Gavrilă Ogoranu), a vorbit pe scurt despre viaţa eroului român, despre care a menţionat că s-a implicat în toate organizaţiile anticomuniste din Cluj, fiind ulterior şi şeful frăţiilor de cruce din Ardeal, “cu caracter naţional, creştin şi monarhic”.
Alexandru Costache, membru al Fundaţiei I.G. Ogoranu, filiala Braşov, a recenzat cu acest prilej cartea lui Constantin Iulian, “Din lagărul România evadează morţii”. Alexandru a menţionat că în abordarea fenomenului carceral, Constantin Iulian nu avea o abordare atisemită, însă a oferit exemplul lui Nicolae Steinhardt, care a fost torturat de un anchetator evreu: “cum se punea problema, care dintre ei era antisemit?”. Constantin Iulian considera că toţi cei implicaţi în fenomenul de reeducare trebuie să fie împărţiţi în comunişti şi anticomunişti, chiar dacă numai în componenţa Direcţiei 5 a Securitatii intrau 45 de angajaţi, dintre care 31 de evrei, 8 români şi restul alogeni.
În cadrul conferinţei s-au lansat şi cărţile “Mlaştina Deznădejdii” şi “Un an lângă Căpitan”, de Ilie Tudor.

NapocaNews

Ion Gavrilă Ogoranu, cel mai cunoscut şi mai dârz luptător anticomunist a fost comemorat vineri, la Alba Iulia, în cadrul celei de-a treia ediţii a simpozionului “In memoriam Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006)“, organizat de Muzeul Naţional al Unirii.
 

În cadrul simpozionului, ce a avut loc la Sala Unirii, au susţinut scurte prezentări legate de viaţa şi activitatea luptătorului anticomunist istoricii Liviu Pleşa, Iuliu Crăcană, Liviu Zgârciu, ziaristul Ioan Hănţulescu, Coriolan Baciu, preşedintele Fundaţiei ”Ion Gavrilă Ogoranu”, părintele Marius Vişovan ( fiul lui Aurel Vişovan – unul dintre conducătorii unui grup de rezistenţă din Maramureş) şi Ioan Bâscă consilier cultural la CJ Alba.

Au asistat la simpozion elevi ai Colegiului Naţional “Horea Cloşca şi Crişan” din Alba Iulia, însoţiţi de profesoara Daniela Cetean, consilierul local Gabriel Pleşa, precum şi alţi albaiulieni care l-au cunoscut pe Ion Gavrilă şi au dorit să rememoreze întâmplările prin care a trecut acesta.

Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii: “Pentru mine este o surpriză plăcută că dumneavoastră ca şi elevi vreţi să auziţi ceva de Ion Gavrilă şi este o surpriză neplăcută că cei în vârstă, cu mici excepţii, nu participă la această mică masă rotundă. Şi de ce? Pentru că dumneavoastră sunteţi rupţi de acea perioadă comunistă, nu aveţi acele sechele, şi mă bucur că vreţi să ştiţi adevărul despre ce s-a întâmplat în anii 50, în România. Mă aşteptam să participe la acest mic simpozion deoarece noi încă trăim cu propaganda comunistă, încă nu suntem pe deplin edificaţi despre ceea ce s-a întâmplat cu rezistenţa, nu neapărat în Munţii Făgăraş, în general în România. Sper să plecaţi de aici mai bogaţi sufleteşte. Ion Gavrilă Ogoranu merită tot respectul şi cinstea noastră”

Ioan Bâscă: În anii 90 lucram la Ziarul Unirea, l-am cunoscut pe “moşul”. A venit de multe ori la noi la ziar, a publicat câteva fragmente, am discutat mult, ne-am cunoscut…chiar înainte de a veni la acest simpozion, uitându-mă prin arhive, am găsit câteva fotografii originale cu câţiva din membrii grupului din Munţii Făgăraş, care au rămas la mine cu încuvinţarea lui Ion(…).

“Cred că pentru elevi este o ocazie foarte bună să audă mai multe lucruri despre o generaţie din care puteau să facă şi ei parte. Pentru că cei care au luptat împotriva acestui sistem au început prin a  lăsa la vârsta lor. La rang de aur, când aveau principii, când aveau scopuri pentru care să lupte,  şi la care unii dintre ei nu au renunţat niciodată. Este o lecţie pe care ar trebui să o înveţe, despre demnitate, pentru luptă, pentru ideal, pentru un scop, pentru un principiu, până la sacrificiul suprem”, a mai spus profesoara Daniela Cetean.

 Coriolan Baciu, preşedintele Fundaţiei ”Ion Gavrilă Ogoranu” – Povestea lui Ion Gavrilă şi a Anei

“Numele real este Ion Gavrilă, iar cel de Ogoranu şi l-a luat singur din familia “a ogoranului”, cum era cunoscută în sat, şi a preferat să se individualizeze ca scriitor, prin acest nume.

În anul 1940, era o tânără de 19 ani în Galtiu. Ana Mârza se numea şi făcuse şcoala în sat. Atunci a avut loc o primă lovitură dată României: s-au ciuntit graniţele. Fenomenul a fost resimţit foarte dur de întreaga populaţie. România era într-o evoluţie nemaipomenită, Unirea era un punct astral al naţiunii române, şi după 22 de ani, în anul 1940 cad graniţele.

Ana se căsătoreşte cu Petru Săbăduş, un rezistent anticomunist

Din Ardealul de Nord, din refugiaţi, care se adăpostesc care pe unde, la Galtiu se adăposteşte o familie Săbăduş. Din această familie Săbăduş, era un băiat de 20 de ani, Petruţ, în ultimul an de liceu, trebuia să înceapă cursurile, în acea toamnă, la începutul lui septembrie, după Dictatul de la Viena, s-a refugiat, nu a putut să înceapă cursurile la un liceu din Bistriţa unde era şi s-a refugiat. Câteva luni mai târziu a fost şi a cunoscut-o pe Ana la Galtiu. Apoi, familia s-a refugiat mai departe în Făgăraş şi băiatul Petru Săbăduş s-a înscris la liceul Radu Negru din Făgăraş, unde l-a întâlnit, printre alţii, pe Ion Gavrilă, tot în ultimul an de liceu. S-au cunoscut, s-au împrietenit, după un an de zile Petru Săbăduş a terminat liceul şi s-a dus la Cluj unde a terminat medicina, după încă un an a reluat relaţia cu Ana, s-au căsătorit, iar în anii 43-44 li s-au născut primii doi copii. Petru Săbăduş  participă ca student la prima acţiune de rezistenţă anticomunistă a studenţimii clujene, în anul 1946, vestita grevă de la Cluj, în care au fost implicaţi printre alţii şi Ion Gavrilă, dar mai ales mitropolitul Valeriu Anania, care a murit  acum câţiva ani, fost mitropolit al Clujului. A fost poate ultima manifestare semnificativă şi cu oarecare succes împotriva comunismului din acea perioadă, după care regimul care se întărea pe zi ce trece n-a mai permis astfel de manifestări.

Petru Săbăduş – arestat şi închis la închisoarea din Gherla, unde este bătut până la moarte. Avea 34 de ani.

După greva studenţească este luat în colimator Petru Săbăduş, şi cu ştiri că este urmărit şi că este în pericolul de a fi arestat, încearcă să treacă Iugoslavia, în anul 1948. Este arestat la graniţă, condamnat şi închis la închisoarea din Gherla. În anul 1953, ieşind la plimbare în curtea închisorii, vede un om bătut care nu putea să se poarte şi încearcă să-l ajute, era medic. Directorul închisorii îl vede, îl loveşte cu brutalitate, i se rupe splina, iar după 2 zile moare în infirmeria închisorii din Gherla. Avea 34 de ani.

Ana rămâne singură în Galtiu, cu cei doi copii şi într-o noapte a anului 1955, îi bate cineva la uşă. Era Ion Gavrilă, care între timp ameninţat de arestare şi el în anul 1848, refuză să se supună şi ridică un punct esenţial al demnităţii prin organizarea grupului Carpatin-Făgărăşan în care un număr de tineri, sub 20, se constituie într-un grup de rezistenţă, având un sprijin de la câteva sute de familii din zona Făgăraşului. Acest grup de rezistenţă a rezistat în Munţii Făgăraşului, timp de 8 ani. Imens, imens pentru acea perioadă de represiune extraordinară din anii stalinismului, în care 20 de oameni, în final au rămas 11, să nu poată fi prinşi, deşi erau trimise batalioane peste batalioane de securitate să scotocească fiecare milimetru de teren din satele şi din Munţii Făgăraşului. În acel an, 1955, grupul nu reuşeşte să se mai reunească.  Atunci, Ion Gavrilă încearcă să găsească o soluţie personală, ieşind spre Cluj, pentru ca să găsească o variantă de a părăsi ţara. Ştia că era condamnat de două ori la moarte, ştia că n-ar fi avut scăpare. Ana Săbăduş îl adăposteşte, în speranţa că va găsi în timp un contact pentru a putea pleca. Spre toamnă, află că ceilalţi camarazi au fost arestaţi prin trădare. Li s-a întins o cursă care poate în mod normal ar fi evitat-o, dar care în acele condiţii în care nu mai vedeau nici speranţe nici soluţie pentru lupta lor, le-a fost fatală. Perspectiva de a ieşi spre Grecia pe care le-au oferit-o nişte agenţi ai Securităţii i-a făcut să fie prinşi, apoi condamnaţi şi executaţi în anul 1957.

Şi acea femeie, deja văduvă cu doi copii, cu o brumă de pământ în Galtiu, se angajează să găzduiască un condamnat la moarte, ştiind că acest lucru ar putea să atragă, pentru ea şi pentru copii ei, cele mai grave represalii. Pământul i-a fost luat, pentru că a urmat colectivizarea. Timp de 21 de ani dă de mâncare unui om care stătea ascuns zi, noapte, despre care trebuia să nu ştie nimeni, pe care îl numea “Calu” pentru ca şi copiii să nu scape cumva în timpul discuţiilor cu prietenii la şcoală vreo vorbă despre un om ci să spună despre „calul”, şi atunci să fie confuză chestiunea pentru cei despre care vorbea.

Timp de 21 de ani, între 1955 – 1976, zi de zi, noapte de noapte, cu frică, îl găzduieşte pe acest om, la Galtiu.

În acest timp se mai întâmplă un eveniment grav. Casa în care locuiau este naţionalizată, ei sunt evacuaţi din ea şi băgaţi într-un fel de  moară părăsită, pe care au trebuit  să o reamenajeze,  să găsească şi în acel loc soluţii de ascundere a lui Ion Gavrilă. O existenţă extrem de precară, ameninţată de lipsuri mari, de perspectiva represiunii.

Am cunoscut-o pe Ana Gavrilă şi mi s-a părut totodeauna mai extraordinară decât Ion Gavrilă. Totul a plecat de la credinţa ei adâncă că Dumnezeu, atunci când i l-a luat pe primul bărbat, i-a trimis alt bărbat în loc, care să o susţină, lângă care să fie, cu care să se poată înţelege. La două luni după ce a murit Ion Gavrilă, a murit şi Ana, pentru că nu mai avea rost în această lume”.

Înainte să moară, Ion Gavrilă apucase să scrie cronica acelor ani de lupte în şapte volume intitulate “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, iar câteva dintre acestea au fost expuse astăzi, în Sala Unirii.

Istoricul Liviu Pleşa a povestit despre cum a încercat securitatea să-l captureze pe Ion Gavrilă,  iar Liviu Crăcană a vorbit despre ” Ion Gavrilă Ogoranu – între mit şi istorie” (video). Jurnalistul Ioan Hănţulescu le-a povestit celor prezenţi despre personajul lui Ion Gavrilă aşa cum l-a cunoscut el pe vremea când lucra la televiziunea Sica şi unde a realizat o serie de interviuri.  “Îmi amintesc unul dintre lucrurile pe care mi le-a spus şi care s-au înfipt foarte bine în mintea şi sufletul meu .O viaţă fără ideal nu merită trăită, asta îmi spunea mie la un moment dat Ion Gavrilă Ogoranu”.

Evenimentul a fost  organizat de Consiliul Judeţean Alba, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Alba, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici – Filiala Alba, Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu” şi Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia”.

Vă prezentăm mai jos secvenţe video şi imagini din cadrul evenimentului:



Sursa: Ziarul Unirea

 

Predica pr. prof. dr. Mihai Valică la Taina Sf. Maslu pentru sănătatea Părintelui Justin

Sursa:

Revista Atitudini

Profesorul Buzatu recitându-l pe Radu Gyr: “Înfrânt nu eşti atunci când sângeri, nici ochii când în lacrimi ţi-s. Adevăratele înfrângeri, sunt renunţările la vis.” Ucenicul Corneliu Ciucanu il evoca pe Magistru: Profesorul Gheorghe Buzatu şi rostirea românească a adevărului istoric.

Profesorul Gheorghe Buzatu şi rostirea

românească a adevărului

istoric

„Dacă nu m-aş simţi atât de român, poate aş putea să mă detaşez fără greutate chiar în muncile mele impuse de împrejurări […]. Cât timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gândi nimic fără să ţin seama de neamul meu”

Mircea Eliade, Jurnalul portughez…

Adevărat, Profesorul şi Istoricul Gheorghe Buzatu a plecat la cele Veşnice, mult prea devreme, mult prea grăbit, la nici 74 de ani, lăsând în urmă o vastă operă istorică, prieteni dragi şi fideli, buni colegi şi, nu în ultimul rând, o familie îndurerată.  A plecat discret din mijlocul cărţilor şi documentelor atât de dragi lui, ca un demn slujitor al istoriei… Fiindcă oşteanul se jertfeşte pe câmpul de luptă, preotul în altar, iar istoricul în bibliotecă…Deşi tragic şi dureros, trebuie să o recunoaştem că  Profesorul a avut parte de o moarte frumoasă… Onorabilă şi pilduitoare.
Adevărat, timpul nu a mai avut răbdare cu Profesorul, sau poate – nebănuite fiind căile Domnului -  aşa i s-a menit de către Dumnezeul strămoşilor noştri: Să călătorească spre Lumina cea adevărată pentru a nu mai întârzia la simpozionul celest…Pentru a-i întâlni pe marii înaintaşi, bărbaţi de stat, istorici, oameni de cultură şi, totodată, repere de luptă şi conştiinţă românească pe care i-a evocat cu atâta dragoste în cărţile sale…Pentru că, indiscutabil, Profesorul Gh. Buzatu s-a înscris demult în galeria marilor istorici şi gânditori care au binemeritat de la neam şi ţară. Întreaga sa operă şi activitate s-a fixat pe o axă naţională pe care a urmărit-o cu înverşunare şi credinţă, renunţând la comoditatea alinierii, la tentaţiile materiale, la ispitele decoraţiilor, medaliilor şi confirmărilor academice şi nu numai… Fiindcă aceste recunoaşteri erau lanţ şi lacăt spiritului viu şi cuvântului său independent. Îi anulau discret, apoi direct, aşteptările, credinţele, adevărurile…
Adevărat că dispariţia Profesorului a determinat abrupt conştientizarea unui gol imens în sufletele noastre, ale celor care l-am preţuit, iubit şi, poate, chiar înţeles. A conturat sfâşietor imaginea unei moşii aşezate la răscrucea tuturor răutăţilor, abandonată şi bântuită de cumplite stihii. Profesorul a sfătuit şi coordonat cu răbdare şi tact, cu blândeţe şi modestie proverbiale, cu generozitate boierească, cu profesionalism o serie de discipoli ce reprezintă tânăra generaţie de istorici. A fost considerat de cei mai tineri îndrumător şi creator de climat istoriografic, a fost receptat ca cel mai de seamă specialist al istoriei celui de-al doilea război mondial, a ridicat şi indicat, totdeauna, probleme/teme de maximă importanţă şi impact, dar mai ales i-a făcut pe cei tineri să iubească şi să respecte documentele de arhivă, să slujească după pricepere şi… caracter istoria cea adevărată…Cea care nu se lasă ademenită/siluită de vitregiile vremii şi nici trunchiată/deturnată de teoriile falşilor directori de opinie şi conştiinţă „românească”, a celor care păstoresc în ultimul timp instituţii culturale şi/sau societatea civilă. Prin urmare, mărturisesc fără urmă de echivoc întreaga mea preţuire faţă de Istoricul exigent cu sine şi cu ceilalţi, „primejdios pentru sine şi pentru alţii” – după cum spunea odinioară Emil Cioran – tocmai prin temele tratate, prin perspectivele şi abordările lansate, argumentate… Faţă de Istoricul de atitudine şi altitudine, care  ignoră aristocratic ereziile sterile şi găselniţele nocive ca metodă şi tendinţă în demersul istoriografic. Dar mai cu seamă, evoc în aceste rânduri pe Istoricul de mare curaj şi caracter, înzestrat cu aceea înverşunare pozitivă care se bate prin scris şi cuvânt pentru adevărul neamului său. Pe cel care, de nenumărate ori, a încercat, luptat şi învins lumea, sfidând suveran recomandările inchizitoriale şi aberante ale „corectitudinii politice” şi care – aşa cum preciza odinioară marele vizionar Vasile Pârvan – „nu lucrează cu realitatea unor contingenţe de douăzeci şi patru de ore, ca jucătorul de bursă, ci cu realitatea unor stabilităţi milenare ale sufletului ancestral”, slujind, am spune noi, cu acribie şi pasiune – înainte de toate – adevărul…şi numai adevărul istoric.
Adevărat că, după cum s-a spus şi se va mai spune încă de către unii confraţi ai Profesorului – politicos, circumstanţial, dar, în definitiv, arid şi ne-implicat -, odată cu moartea lui, „Istoriografia rămâne mai săracă”… Eu cred, însă, că acest moment reprezintă, în fapt, trecerea Profesorului Gh. Buzatu din Istoriografie în Istorie. Pentru că,  prin cărţile sale, prin rostire, dăruire şi caracter, el înduhovniceşte istoria, îmbrăcând veşmântul Veşniciei. A părăsit această lume din ce în ce mai tulbure, măcinată de patimi mărunte, interese meschine şi nimicnicii, pentru a se muta la Domnul, pentru a se regăsi cu alţi dreptmăritori, care din veac au plăcut Lui…Mântuitorului…

 Corneliu Ciucanu

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Video (mai jos): Ziaristi Online

 

“Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis.” 

Radu Gyr – Îndemn la luptă

Prof. Ilie Bădescu: Gheorghe Buzatu a fost unul dintre luptătorii exemplari pentru apărarea dreptului la gândire. N-a cedat nici unei ispite care l-ar fi desfigurat spre a înmulți tabăra holeriților unei culturi.

Gheorghe Buzatu a fost unul dintre luptătorii exemplari pentru apărarea dreptului la gândire. Formula sa de personalitate face parte din marea familie de spirite libere ale istoriografiei românești postbelice, în particular, postdecembriste, care au refuzat să se supună ordinului de îngenunchiere a gândirii românești și de automutilare identitară, așa cum cereau insistent cei ce s-au insinuat în fruntea culturii române călărind pe creasta de val stârnită de revoltații care l-au dat jos pe Ceaușescu în decembrie albastru. Ceaușescu trebuia să cadă, fără îndoială, dar nu ca să vină la pupitrele conștiinței românești profesorii de antieminescianism, de antiromânism etc. și nici pentru ca unii să poată visa liber la un plan de o așa de teribilă zdruncinare a poporului român încât să nu-și mai poată reveni, nu 20 de ani, cum a proorocit Brucan, ci 100 de ani, cum li se arată și cum năzuiesc următorii lui. Într-un asemenea câmp de încrâncenări răzbate pe linia din față a frontului minunatul Gheorghe Buzatu. Grăbindu-se să dezgroape documente în arhivele de la Moscova, știind ce preț are clipa cea repede, istoricul și deopotrivă patriotul fără pereche ne-a oferit una dintre primele lucrări de gravă analiză asupra Cominternului prevenindu-ne asupra primejdiei reconquistei cominterniste, ceea ce s-a și întâmplat, din nefericire. Gheorghe Buzatu este între istorici cel mai aporpiat de formula istoriografică ilustrată de Nicolae Iorga, aceea a unui istoric de largă cuprindere a domeniilor, astfel că a scris despre marile personalități riscând să ia în piept curentul ca în cazul cărții despre Antonescu, a elaborat cele mai complete monografii asupra unei dintre chestiunile cheie ale istoriei, chestiunea petrolului, ilustrând astfel formula celebrelor monografii asupra chestiunilor cruciale pentru istoria unui spațiu, ale aceluiași Nicolae Iorga etc. Gheorghe Buzatu n-a râvnit la castraveții Egiptului și n-a cedat nici unei ispite care l-ar fi desfigurat spre a înmulți tabăra holeriților unei culturi. A traversat cu o uluitoare demnitate necazuri insuportabile, neîncovoiat, asemenea unui brad bătrân, cum așa de frumos s-a exprimat marele Iorga. El este emblema de demnitate a unei epoci nefericite din istoria noastră, este cheia de înțelegere a dramei intelectualității autentice a României, este un om care s-a pus pe sine susținere deznădejdilor care ne dau târcoale tot mai strânse. Exemplul său este un exemplu de lumină pilduitoare, încât în dreptul său orice conștiință curată ar putea să răspundă la apelul neamului românesc într-un singur fel: „Prezent!” Prin tot ceea ce a făcut, prin tot ceea ce a scris, prin toată viața sa plină de atâtea încercări, Gheorghe Buzatu s-a făcut pe sine prezență perenă a neamului nostru. Dumnezeu să-l ierte și să-l așeze între drepții acestui popor, Amin!

Sursa: REVISTA ART-EMIS

O INIMA DE RUGACIUNE PENTRU PARINTELE JUSTIN

Mai mult de 200 de preoţi şi diaconi au venit şi au slujit în seara aceasta, începînd cu ora 18, Taina Aghiasmei şi Taina Sfîntului Maslu la Mănăstirea Paltin, pentru însănătoşirea Părintelui Justin Pârvu. De asemenea, multe sute de mireni, fii duhovniceşti ai părintelui şi închinători ai mănăstirilor noastre au fost de faţă şi s-au rugat cu zdrobire de inimă pentru sănătatea sfinţiei sale. La sfîrşit, pr. Mihai Valică a ţinut un scurt cuvînt de mîngîiere şi de îmbărbătare în rugăciune pentru cei prezenţi.

În numele Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu le mulţumim tuturor clericilor şi mirenilor care au venit să ni se alăture în rugăciune în aceste clipe de încercare. De asemenea, mulţumim şi obştii Părinţilor Efrem Filotheitul şi Paisie din Arizona, precum şi celorlalţi fraţi ortodocşi din toate părţile ţării şi ale lumii întregi care ne-au fost şi ne sînt alături în rugăciune în aceste clipe. Dumnezeu le va răsplăti tuturor dragostea ce o poartă Părintelui Justin şi avem nădejde că toate aceste rugăciuni sînt şi vor fi lucrătoare.

Părintele Arhimandrit Justin Pârvu a ascultat toată slujba din chilia sa şi i-a primit cu drag pe clericii care au venit să-l ungă cu untdelemn, întru numele Domnului. Cîţiva preoţi, fii duhovniceşti ai Părintelui Justin, i-au adus duhovnicului lor spre închinare racle cu părticele de Sfinte Moaşte, de la mai mulţi Sfinţi Doctori-fără-de-arginţi şi grabnic tămăduitori. Fie ca rugăciunile Bisericii luptătoare şi ale Bisericii triumfătoare să îşi arate roadele cît mai degrabă!

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Sursa: PetruVoda.RO

Ideile lui Mihail Manoilescu: Biblie a industriaşilor brazilieni

 

de Constantin Schifrineț

 

Există personalităţi de referinţă din ştiinţa şi cultura română ale căror idei au influenţă puternică în afara ţării, dar sunt ignorate sau subestimate în spaţiul autohton. Un caz tipic, în acest sens, îl reprezintă savantul Mihail Manoilescu.

 

Inginer, economist, sociolog, politolog şi istoric, profesor la Institutul politehnic din Bucureşti, catedra ,,Economie politică - Organizare şi Raţionalizare”, Manoilescu este o personalitate de excepţie. A lăsat o operă impresionantă cu titluri din variate domenii, şi, din acest punct de vedere, l-am comparat cu N. Iorga (în ,,Mihail Manoilescu: o viziune monografică despre burghezia română”, studiu introductiv la M. Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Albatros, 2002). Există mărturii ale Nataliei Manoilescu Dinu despre talentul său excepţional de pictor. După o evaluare a lui Valeriu Dinu, Manoilescu a publicat 128 de titluri, iar despre el s-au scris 88 de lucrări străine şi numai 21 de lucrări româneşti, Cf. Valeriu Dinu, Schiţă de portret, în Mihail Manoilescu creator de teorie economică, coordonator Vasile C. Nechita, Editura Cugetarea, Iaşi, 1993, p. 14. În anul 1929, Manoilescu a publicat lucrarea "Théorie du protectionism et de l’échange international". Paris: Giard. Cartea a fost tradusă în limba portugheză în 1931, în limba germană în 1937, iar în limba română abia în anul 1986, în traducerea din limba germană de Valeriu Dinu, cu titlul Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional. Această lucrare este ,,prima străpungere românească în gândirea economică universală” după aprecierea lui Costin Murgescu (Mersul ideilor economice la români, vol. I, 1987, p. 413). În anii treizeci şi patruzeci ai secolului trecut lucrările sale au fost publicate în Spania, Portugalia, Brazilia şi Chile. Ideile sale despre economie au fost foarte populare şi au fost aplicate în America Latină, şi, prin urmare, lucrările sale au fost puncte de referinţă obligatorie în cercurile industriale braziliene în anii '20 şi începutul anilor '30, fapt remarcat apăsat de către Joseph Love, profesor de istorie la Universitatea Illinois, Urbana-Champaign, în Theorizing Under development: Latin America and Romania, 1860-1950, 1990 şi Crafting the Third World: Theorizing, Underdevelopement in Rumania and Brazil. Stanford, California: Stanford U. Press, 1996 (tradusă în limba română, Făurirea lumii a treia: teorii şi teoreticieni ai subdezvoltării în România şi Brazilia, Editura Univers, 2002). Este recunoscut rolul gândirii sale în stabilirea strategiilor de dezvoltare economică, în special în Brazilia, şi, în consecinţă, după cum afirmă B. Fausto: "e cujas idéias foram uma espécie de Bíblia para boa parte dos industriais brasileiros, (ideile lui au fost un fel de Biblie pentru cea mai mare parte a industriaşilor brazilieni)" (Fausto B, ,,Estado novo no contexto internacional", în: Pandolfi D (ed.) Repesando o Estado Novo. Rio de Janeiro: Ed. Fundação Getulio Vargas, 1999, p. 18). O apreciere similară nu întâlnim în exegeza românească, foarte reticentă, de altfel, faţă de accentuarea originalităţii şi contribuţiei româneşti la dezvoltarea ştiinţei. Teoria lui Manoilescu despre decalajul de dezvoltare dintre societăţile industrializate şi agrare s-a constituit ca răspuns la teoriile evoluţioniste despre modernizare. Opera lui Manoilescu a fost importantă, în spaţiul iberic şi în Brazilia deoarece doctrina sa economică a oferit argumente industriaşilor din Brazilia de a recurge la protecţionism drept cale de dezvoltare a economiei în aceste zone. Se consideră că ideile sale au stat la baza constituirii organizaţiei Economic Commission for Latin America (ECLA). Doctrina lui Manoilescu a cunoscut reacţii critice din partea unor autori din America Latină, dar el a continuat să fie prezent în spaţiul iberic prin publicarea lucrărilor sale, de pildă, în Chile, "Productividad del trabajo y comercio exterior," Economía, VIII, 22-23, 1947.. În analiza economică, Manoilescu a plecat de la premisa decalajului de productivitate a muncii din societăţile agrare faţă de ţările industrializate, încât el susţine că productivitatea în industrie este superioară celei în agricultură, printr-un raport de patru la unul, deoarece valoarea capitalului pe lucrător în industrie este mult mai mare a decât celui în agricultură. In acest caz, ţările industriale, cu o productivitate naţională superioară câştigă în relaţiile comerciale internaţionale pe seama ţărilor agrare din cauza productivităţii muncii lor mai scăzute. De aceea, se impune dezvoltarea industrială a ţărilor agricole prin o politică de protecţie a propriilor materii prime faţă de comerţul internaţional. Peste decenii, această teză a savantului român va fi dezvoltată în scrierile teoreticienilor dependenţei şi ai subdezvoltării. Manoilescu a demonstrat, în lucrările sale teoretice referitoare la schimbul internaţional, că ştiinţa economică clasică a fost falsă şi tendenţioasă, fiindcă preconiza diviziunea muncii şi a producţiei care împarte popoarele în industriale şi agricole. El arăta că ştiinţa de import este falsă şi tendenţioasă având ca substrat tendinţa de exploatare a popoarelor agricole. Philippe C. Schmitter, după ampla analiză a corporatismului din lucrările lui Manoilescu, desprinde concluzia că acesta, aşa cum este descris de savantul român, nu este sinonim cu conceptul de ,,fascism”. Manoilescu este considerat ,,cel mai original şi stimulativ teoretician corporatist.” Neoliberal în teoria şi politica economică, Manoilescu a creat o teorie unitară şi originală cu privire la protecţionism şi schimburile internaţionale, recunoscută rapid în mediile economice, politice şi intelectuale internaţionale. Amintim unele dintre ideile ce au avut un ecou puternic în rândul specialiştilor: lipsa de universalitate a teoriei costurilor absolute a lui Adam Smith şi David Ricardo, imposibilitatea realizării diviziunii şi schimburilor internaţionale, specializarea ţărilor agricole şi participarea lor la schimburile internaţionale, diviziunea internă şi internaţională pe criteriul beneficiului naţional, achiziţionarea directă, adică productivă şi nu indirectă - comercială, a bunurilor şi serviciilor necesare existenţei şi progresului lor, industrializarea tuturor ţărilor lumii derivată din superioritatea intrinsecă a industriei faţă de agricultură, încurajarea, susţinerea şi apărarea întreprinderilor şi ramurilor nou create printr-un protecţionism ştiinţific (cf. Vasile C. Nechita, Introducere, în Mihail Manoilescu creator de teorie economică, 1993). Manoilescu a urmărit elaborarea unui program industrial legitimat de o doctrină protecţionistă. Dintotdeauna el a văzut în stat instituţia fundamentală de edificare a industriei naţionale. Economistul român a sesizat dificultăţile întâmpinate de principala clasă socială capabilă să industrializeze – burghezia - de aceea căuta soluţii şi nu vedea decât implicarea statului în înfăptuirea actului de industrializare. Jeronimo Moscardo, ambasadorul Braziliei la Bucureşti, declara, într-un inverviu acordat „Formula As”, că economia modernă a Braziliei îşi datorează fundamentele lucrărilor de specialitate ale lui Mihail Manoilescu: „În privinţa economică, se credea că suntem condamnaţi să rămânem o ţară agrară, ca şi România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de Externe al ţării dumneavoastră şi un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu. După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale, Noua teorie a protecţionismului şi schimbului internaţional, aceasta a fost până în ziua de azi inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. [...] Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni şi-au clarificat originile inegalităţii, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie şi agricultură, dintre exporturi (ieftine) şi importuri (scumpe) etc. Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne.“ Mihail Manoilescu a susţinut protecţionismul ca modalitate de a dezvolta economia de tip industrial în societăţile agrare. După marea criză din 1929, în Brazilia cartea lui a reprezentat baza teoretică a justificării protecţionismului, în timp ce în România el avea de înfruntat ostilitate din partea autorităţilor, fiind în imposibilitate, chiar în cele câteva luni, în 1931, ca guvernator al Băncii Naţionale, să aplice propria viziune despre scoaterea ţării din criză. Explic discordanţa dintre receptarea inconsistentă a operei lui Manoilescu în România şi adoptarea ideilor sale de mari economişti din America Latină sau acreditarea lor de către exegeţi occidentali prin diferenţa dintre cultura ideologică şi cultură pragmatică. În cultura română, prioritate a avut criteriul ideologic de evaluare a ideilor, asociate necondiţionat cu acţiunile autorilor lor în spaţiul public. În România nu s-a putut aplica doctrina protecţionismului a lui Manoilescu fiindcă ea nu a fost acceptată în contextul geopolitic de fiinţare a statului român, căruia, după 1944, i s-a impus, din afară, un alt model de dezvoltare. În Brazilia şi în alte ţări din America Latină elitele politice şi intelectuale au dovedit pragmatism în gândire şi acţiune, încât au avut libertatea de a adopta teoria lui Manoilescu ca fundament al strategiilor de dezvoltare economică Ar fi multe de învăţat din destinul savantului român. Îndemnul ambasadorului Braziliei la Bucureşti, Jeronimo Moscardo este îndreptăţit: "România nu trebuie să fie modestă. România este o mare putere culturală". Rămâne ca elitele româneşti să accepte această realitate.

 

Sursa: Adevarul

REMEMBER. Profesorul Gheorghe Buzatu: Tentativa tovărăşeilor de la Institutul Elie Wiesel este o dovadă elocventă a faptului că ROMÂNIA SE AFLĂ SUB OCUPAŢIA urmaşilor acelora care au programat şi înfăptuit metodic împotriva POPORULUI ROMÂN blestematul HOLOCAUST ROŞU. VALERIU GAFENCU a fost şi rămâne UN SFÂNT AL NOSTRU

Tentativa tovarăşilor de la aşa-numitul Institut “Elie Wiesel”  este atinsă de nulitate din toate punctele de vedere şi reprezintă o  culme a absurdităţii şi obrăzniciei. Aceşti tovarăşi NU reprezintă pe  nimeni, iar, pentru ceea ce urmăresc acum, VINOVAT SE FACE NUMAI  GUVERNUL PONTA, care, trecându-i sub protecţie în 2012, i-a băgat  practic la putere. Cum pentru ce? Pentru ca, de acum înainte, să realizeze oficial nu numai FALSIFICAREA ABJECTĂ A ISTORIEI ROMÂNILOR, ci şi să pună în practică ceea ce nici NKVD/KGB şi slugile odioase ale  Kremlinului n-au reuşit după 1944, şi anume să impună … ALUNGAREA  SFINŢILOR DIN CALENDAR! Este uluitor: unde se mai întâmplă aşa ceva în  lume? Nu în Etiopia sau în Trinidad, ci ÎN ROMÂNIA. Unde, în plină domnie a HAOSULUI, totul a devenit posibil. Este o dovadă elocventă a  faptului că ROMÂNIA SE AFLĂ SUB OCUPAŢIA urmaşilor acelora care au  programat şi înfăptuit metodic împotriva POPORULUI ROMÂN blestematul  HOLOCAUST ROŞU, crima crimelor din ultimul mileniu! Tovarăşilor le  lipseşte bunul simţ elementar, impunându-se, tocmai de aceea, să li se  aplice imediat şi exemplar ORDONANŢA 31/2002!  Doar vorbim de HOLOCAUST, care NU A AVUT CULORI, aşa cum pledează Wiesel şi ai săi şi iau în  seamă numai ce şi cum le place, numai ceea ce le aduce profit. Tovarăşii TREBUIE să priceapă, imediat şi necondiţionat, că VALERIU GAFENCU a  fost şi rămâne UN SFÂNT AL NOSTRU, după cum RADU GYR, al cărui îndemn  redevine – se vede – actual: RIDICĂ-TE, GHEORGHE, RIDICĂ-TE, IOANE!